Lifestyle

Dragă sufletule,

Azi nu vreau să scriu nici despre ritualuri de frumusețe sau despre cum să ai un stil de viață sănătos, nici despre artă sau despre culorile cu care m-am obișnuit să îmi împart viața…Azi vreau să scriu despre altceva…de fapt, altcuiva. Și voi începe așa:

Dragă sufletule,

Sincer, nu știu dacă să mă adresez ție, sufletul meu, sau altcuiva…Poate fiecare dintre noi simte nevoia, la un moment dat, să se despartă puțin de real și să îți vorbească, măcar pentru o clipă…E adevărat, uneori ne e frică. Ne e frică să te căutăm în noi, ne e frică să stăm pur și simplu și să ne deschidem în fața ta, ne e frică să-ți spunem că se întâmplă ceva. Dacă nu vom reuși să găsim o rezolvare pentru acel ceva care ne frământă atât de adânc? Dacă nu vom înțelege că uneori e important să credem și în emoții, în trăiri, nu doar în ceea ce ne transmite rațiunea? Poate din cauza fricii ăsteia te pierdem…O zi, o săptămână, o lună sau chiar o viață…

Știi ce e ciudat? Merg pe stradă și încerc să gust puțin din aroma verii. Astăzi o rază de soare, mâine aerul rece de dimineață dintr-un parc din a cărui verdeață pare să urle viața, poimâine susurul apei pe care îl aud,  ce-i drept mai încet, de fiecare dată când ies afară și trec peste podul de lângă bloc. Și pe măsură ce îmi aștern pașii pe trotuarul încins, îmi dau seama că toată agitația din jurul meu este, oarecum, invizibilă. Straniu, nu? Dar de ce invizibilă? Pentru că totul se subordonează vitezei, timpului care se scurge din ce în ce mai repede, fără ca noi să îi putem face ceva…Pentru că nu mai există strălucire în privirile oamenilor cu care te intersectezi câteodată, când îndrăznești să îți ridici ochii un moment. Sunt doar frunți încrețite de griji și deznădejde, ființe care își croiesc drumul doar pentru a se asigura că există și ziua de mâine, chiar dacă și aceea va fi la fel de goală, de lipsită de orice urmă de trăire.

Vezi tu, sufletule, strălucirea aceea de care ziceam…ea dă viață. Se naște din cuvinte dragi, pentru care am da orice să le auzim de la cei de care ne este dor, din șoapte și sărutări care ne aruncă trupurile în infinit, din zâmbete sau poate lacrimi, care schițează noi începuturi…Și știi ce cred? Cred că tu ești cel care ne învață că tocmai acel infinit izvorât din săruturi și șoapte, din freamăt și cuvinte, ar trebui să îndrăznim să îl numim iubire – iubire pentru viață, iubire pentru noi înșine, iubire pentru alt suflet… E minunat să simțim cum vibrezi atunci când întâlnești și tu un alt suflet care să îți completeze universul, să-ți redefinească trăirea și să îți dea aripi ca să poți răspândi fericirea aia cu adevărat unică.

Poate că e timpul să înțelegem și noi, oamenii, cum să vorbim fără să luăm în seamă ceea ce are de spus realitatea, fără să ne lăsăm înfruntați de rațiune. Măcar o dată. Doar noi, două ființe ale căror suflete își învață trupurile să vorbească și să scrie, încet, povești în bătăi tot mai scurte…și mai intense. Cred că am fi mai liberi, iar lumea ar fi mai fericită, nu-i așa?

incheiere

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply