Make-up & Stories

I am an artist | Skin is my canvas

”If you ask me what I came to do in this world, I, an artist, will answer: I am here to live out loud!” – Emile Zola

Cred că a trecut ceva timp de când nu am mai scris ceva dintr-o perspectivă mai profundă. Azi nu vreau să vorbim despre îngrijire, stil de viață sănătos, nici măcar despre vreun stil de machiaj. Azi vreau să fie altfel. Așa că voi începe:

Cine sunt eu? Pentru voi, sunt cea care se află în spatele laptopului, încercând să vă arate o mică parte din lumea ei, din viziunea ei. Cei apropiați îmi spun că sunt cea care încearcă să aibă mereu zâmbetul pe buze și care oricât de greu ar fi, va găsi din nou un motiv să râdă. Pentru cei cu care lucrez sunt omul care niciodată nu este mulțumit cu ,,bine”, ci care vrea să fie ,,cel mai bine”. Pentru alții sunt poate o fată oarecare. Dar pentru mine? Sunt un suflet.. care a trecut prin atâtea lucruri, clipe, emoții, iar acum mi-am făcut curaj să pot să spun cu adevărat: sunt un artist. Dar hai să o luăm de la început.

Prima dată când am făcut cunoștință cu arta a fost pe la 5 ani. Atunci am început să desenez. Acela a fost momentul când tata mi-a pus creionul grafic în mână și am trasat primele linii pe hârtie. Ce putea înțelege un copil despre proporții și reguli de compoziție? Însă era ceva ce mă atrăgea la noua mea descoperire, așa că, odată cu trecerea timpului mi-am dezvoltat pasiunea, pe care, de altfel, o am și acum. Dar vom ajunge imediat și la prezent.

În clasa a V-a, țin minte că am scris o compunere pentru tema de la  literatură, iar doamna profesoară, verificându-ne, mi-a spus că ar trebui să particip la olimpiadă. Nu aș avea nimic de pierdut, iar eu am acceptat. Și uite așa am început să scriu, tot mai mult și mai mult, rupându-mă de ceea ce cream pentru școală și concursuri și ajungând să transpun în cuvinte stări și emoții, crâmpeie de suflet…Poate fiecare dintre noi simte nevoia, la un moment dat, să se despartă puțin de real, de gândurile care ne apasă, iar de-a lungul timpului am învățat că scrisul este una dintre puținele modalități prin care poți să îți deschizi sufletul, fără să te temi că poate vei fi cuprins de slăbiciuni. Ești doar tu, un pix și foaia de hârtie care va deveni parte din povestea ta.

A venit apoi o perioadă când mi-am dorit să cânt. Așa că mi-am cumpărat o chitară și am început să studiez. Cred că nu trecea o zi fără să învăț acordurile unei melodii noi. Era ceva diferit, care mă captase într-un mod foarte puternic. Acum mi-aș dori să pot să am timp ca să iau din nou chitara și să dedic câteva clipe acordurilor melodiei mele preferate…

În vara de după ce am terminat clasa a VII-a am făcut cunoștință cu ceea ce probabil am iubit cel mai mult în această viață – dansul. Eram destul de mare pentru astfel de cursuri, însă am vrut să încerc. Și așa a crescut în mine dorința de a-mi croi o poveste în pași de dans și piruete pline de grație. Nici nu știu cum v-aș putea descrie senzația pe care o ai când ești în sala de antrenamente, pe ringul unei competiții sau la un spectacol, în fața publicului. E un amalgam de emoții cu adevărat copleșitoare. Și nici nu aveți idee câte trăiri poți transmite prin felul în care corpul vostru urmează ritmul muzicii. Pentru mine, aceasta a fost clipa când am realizat că dansul este arta mea, este ceea ce mă face fericită și este acel ceva pentru care aș renunța la tot. Și da, am renunțat la desen, la scris, la muzică. La tot. Dar a venit un moment când și el a renunțat la mine… Sunt aproape 4 ani de când o accidentare a pus capăt poveștii mele și când am simțit că într-adevăr am pierdut totul, inclusiv pe mine însămi… O perioadă m-am încăpățânat să cred că mă voi întoarce la antrenamente, că voi face tot ce se poate pentru a mă recupera cât de repede, pentru că simțeam că s-a terminat înainte să mă pot bucura pe deplin de ceva la care țineam atât de mult. Însă nu am reușit să revin… Încă mai am ultima pereche de pantofi, pe care uneori îi încalț în sala de sport și îmi amintesc de diferite figuri, pe care nu am apucat să le exersez atunci. E ca și cum m-aș întoarce în timp, dar același timp îmi aduce aminte că trebuie să revin la realitate, la realitatea mea fără pași de dans…

Dar din această poveste tristă s-a născut alta, ale cărei pagini tot cresc de atunci. Când am renunțat la speranța de a mai putea dansa, am căutat ceva care să mă răpească de la a-mi derula în minte mereu și mereu cum era la antrenamente. ”Art means life”…Arta înseamnă viață. Așa am pornit. Ideea asta, abstractă ce-i drept, mi-a venit în minte acum aproape patru ani, când m-am hotărât să îmi îndrept pașii către o lume aparte, în care culorile transpun emoții pe chipurile oamenilor, în care orice atingere de pensulă înseamnă dedicație, fericire pentru faptul că faci ceea ce iubești… cu adevărat.  Acum aproape 4 ani am ales să devin make-up artist. Nici nu împlinisem 16 ani. Pentru mulți eram un copil, care spera să obțină imposibilul. Pentru mulți sunt un copil și acum, când îmi iau geanta pe umăr și plec, sperând că acolo unde vor ajunge culorile mele, va ajunge și încrederea în artă, dincolo de prejudecăți legate de vârstă. Machiajul este ultima mea legătură cu dansul. Îmi aduce aminte de fiecare concurs pentru care mă pregăteam ca să strălucesc pe ring. Acum, încerc să dau mai departe din acea strălucire doamnelor și domnișoarelor care aleg să treacă pragul studioului meu și știu că, indiferent ce voi ajunge să fac în viață, eu voi continua să machiez, iar strălucirea aceea va rămâne astfel vie.

La 15 ani aveam un set mic cu câteva pensule și niște palete și mi-am spus că e momentul să dăm startul unei noi aventuri. Iar acum? Acum sunt copilul fericit care și-a împlinit visul, fata care își trăiește pasiunea cu mândrie, omul care creează cu și pentru alți oameni… Sunt artistul care crede în felul în care culorile așezate cu grijă pot contura un univers așa cum ne dorim fiecare dintre noi.

Asta este povestea mea. Acum am ales să cred că a venit momentul să însumez tot ceea ce s-a întâmplat de-a lungul anilor și să spun cu mândrie că da, sunt un artist, iar pielea este pânza mea, locul unde ideile mele prind viață, iar culorile devin povești.

Poate că e timpul să înțelegem că avem capacitatea de a ne exprima, fără să luăm în seamă ceea ce are de spus realitatea, fără să ne lăsăm înfruntați de rațiune. Cum ar fi dacă fiecare dintre noi ar încerca, măcar o dată? Cred că ne-am simți mai liberi, iar lumea ar fi mai fericită, nu-i așa?

 art2

incheiere

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply