Stăteam de curând cu privirea țintuită în ecranul laptopului. Nimic special pentru o zi de weekend în care, după câteva ore petrecute în studio dis-de-dimineață, am ajuns acasă cu gândul că trebuie să îmi pregătesc niște materiale pentru școală, deci din nou muncă.
Zis și făcut! Am deschis laptopul și am pornit unul dintre playlisturile interminabile de jazz, pentru a îndulci puțin atmosfera insipidă creată de ideea rezolvării temelor, la fel de interminabile, dar, de data aceasta, în sensul negativ al cuvântului.
,,Nu știu alții cum sunt”, dar, în fiecare melodie pe care o ascult, găsesc ascunsă câte o amintire, câte o semnificație a unui lucru care, de cele mai multe ori, îmi aduce zâmbetul pe buze. Așa s-a întâmplat și acum. Nu știu dacă aș putea descrie sentimentul în cuvinte. E un fel de împlinire, de fericire de-o clipă, dar care transcende repede în nostalgie. Poate prea repede… Mi-am regăsit emoțiile, gândurile pe care le-am avut când am pășit pentru prima dată în sala de dans. De fiecare dată când rememorez acei 3 ani din adeolescență, îmi dau seama că ei au schimbat ceva la mine.
Într-adevăr, 3 ani înseamnă foarte puțin, în comparație cu anii pe care îi petrec marii campioni în sala de dans. Însă eu nu mi-am dorit niciodată să însumez minute, ore sau ani. Era suficient să merg de fiecare dată la antrenamente, gata să îmi îmbogățesc cunoștințele, să îmi dezvolt mișcările, să mă pregătesc pentru următoarea competiție, să îmi demonstrez mie însămi că azi pot fi mai bună decât am fost ieri. Aceasta era definiția fericirii mele…
N-aș putea niciodată să exprim emoțiile pe care le simți în momentul în care încalți pantofii, aranjezi pentru ultima dată volanele rochiei și pășești pe ring în fața arbitrilor, alături de alte perechi, dintre care a ta trebuie să se facă remarcată.
Nu știu ce este dansul. Nici nu voi fi capabilă vreodată să dau o definiție exactă. Da, este un sport, este o artă, dar și o înșiruire de emoții prelungite la infinit, o poveste scrisă prin zâmbetele pe care ți le induce muzica, indiferent de ce gen ar fi sau ce ritm ar avea, un amalgam de energie și rigurozitate, poate chiar un fel de a te exprima. Există clipe în care încă mai cred cu tărie că până și o piruetă poate sugera un sentiment pe care nu pot să îl conturez prin cuvinte.
Însă pentru mine, jocul cu rochii strălucitoare și pantofi de saten s-a încheiat. Dar nu-mi plac finalurile triste, așa că am ales să devin make-up artist. Pare ciudat, ce treabă are una cu alta, nu-i așa? Ei bine, machiajul va fi întotdeauna legătura mea cu dansul. Fiecare culoare, fiecare tușă trasă cu creionul mă duce cu gândul la tot ce a simbolizat dansul pentru mine în acei ani… și încă simbolizează.
Și acum inapoi în fața laptopului, cu căștile bine așezate pe cap, așteptând acordurile unei noi melodii care să redea fiorul unor amintiri atâ de dragi…
P.S: bucurați-vă de fiecare moment în care faceți ceea ce vă place,sunteți sănătoși și aveți alături de voi persoanele cele mai dragi. Asta e adevărata fericire, trust me!
No Comments